Desene pe asfalt, elastic, saritul cu coarda | Ghici ciuperca ce-i?

Copilaria. Copilaria mea si a ta.

1 iunie insemna iesiri in parc unde coloram cu creta si abia asteptam sa se organizeze concurs de desene pe asfalt ca sa particip. Ma jucam elastic si de-a vatea ascunselea. Abia asteptam sa se faca gasca in parc. Ne dadeam cu hinta si dadeam concurs cine ajunge primul la bara, insa castigatorul era de fapt cine nu ateriza pe jos de pe hinta si nu isi spargea capul. Eu nu eram campioana la cazaturi de pe hinta, ci la cazaturi cu bicileta si “in cati copaci intram cu bicla” cand imi pierdeam echilibrul. Si au fost multi, credeti-ma.

Cand lasam bicicleta, ma credeam Gabriela Szabo. Alergam extrem de mult cu un ghiozdanel cu o sticla de apa in spate. Eram mereu castigatoare la cross pentru ca eram singura care concura. Iar apogeul a fost cand alergam cu baietii, eu eram mereu prima la linia de sosire. Si vreau sa cred ca am castigat pe bune, nu ca ma lasau ei.

Primeam cirese de la vecini, dar cele mai asteptate erau ciocolata, napolitanele si sucul la plic de la festivitatile pentru copii din parc. Si daca veni vorba de festivitati, aveam propria mea scena pe terasa unei vecine unde faceam repetitii cu fetilele pentru viitoarea noastra trupa. Evident, care voia sa se asemene cu trupa A.S.I.A.

Nu erau prea multi copii pe strada mea, eram doar cateva fete si nascoceam mereu ceva jocuri nemaivazute. Ne certam de parca ar fi fost ultima data cand ne vorbeam, iar ziua urmatoare o auzeam de pe geam pe vecina mea Roxana: “Biancaaaa, Biaaa, hai afara sa ne jucam!” Si ne continuam joaca de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Partenerii de joaca ne erau elasticul si coarda, iar daca nu erau destule fete legam elasticul de un copac, de usa de la poarta, sau chiar chemam un copil mai mic pe care il mituiam doar ca sa ne stea in elastic. Am batut mult strazile din parc doar ca sa ne jucam cateva ore si sa radem unii de altii, iar cand nu aveam voie sa ies din curte, mi s-a intampla o data sa incerc sa sar gardul si am ramas agatata acolo.

Pe clasa I cand aveam deja mai multe prietene,iar una dintre cele mai bune prietene ale mele, Cristina, care a ramas la fel, ma invita la ea la pranz. Mama ei ne pune la masa si ne serveste cu ciorbica, si dupa povesteam ca niste oameni mari. Dupa cateva ore, eram atat de fericita ca mi-am facut prima cea mai buna prietena, si tot dupa cateva ore primeam si prima pedeapsa serioasa din viata mea de la mama. Asta pentru ca nu aveam telefoane mobile ca sa pot anunta ca nu ajung in timp util acasa. In tot timpul asta bunicul meu ma cauta disperat prin oras, iar eu mancam fericita ciorbica. A meritat efortul pentru ca m-am ales cu o prietena pe viata.

Azi multi copii nu se mai agata in card ca sa poata sa plece la joaca. Se agata de o tableta sau un telefon si cauta aplicatii noi pe care sa le descarce. Concursul cu datul cu hinta pana la bara nu mai exista, iar desenele cu creta pe asfalt s-au transformat in desene cu unicroni pe tableta.